Dezvoltare durabila – Dezvoltare umana

Dezvoltarea durabilă reprezintă o nouă cale de dezvoltare, care susţine progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru populaţia întregii planete şi într-un viitor îndelungat. Conceptul de dezvoltare durabilă este fondat pe ideea că orice proces de dezvoltare trebuie să aibă finalitate umană şi să permită extinderea gamei de alegeri pe care le poate face fiecare individ, pentru a-şi satisface multiplele sale trebuinţe.

Dezvoltarea durabilă subsumează şi pune în corelaţie dezvoltarea economică şi dezvoltarea omului.

Ca dezvoltare umană, dezvoltarea durabilă reliefează, în primul rând, că dezvoltarea este făcută pentru oameni şi implică participarea oamenilor la obţinerea rezultatelor economice şi la distribuirea echitabilă a veniturilor. Venitul semnifică accesul individual la resursele necesare pentru a-şi asigura un nivel de viaţă convenabil; el garantează satisfacerea trebuinţelor personale decente, un consum normal de bunuri şi servicii şi mobilitatea socială a individului.

Cea de a doua trăsătură a dezvoltării umane relevă că dezvoltarea economico-socială se realizează prin oameni şi, de aceea, trebuie creat şi ridicat potenţialul uman, pe baza investiţiilor în om, respectiv în domeniul învăţământului, educaţiei şi culturii, al formării profesionale şi al sănătăţii. Nivelul de educaţie reflectă capacitatea indivizilor de a dobândi cunoştinţe, de a comunica şi participa la viaţa socială, a comunităţii din care fac parte.

Repartizarea echitabilă a veniturilor şi investiţiile în om creează cadrul material şi socio-cultural al speranţei de viaţă a omului, astfel că longevitatea sau capacitatea individului de a duce o viaţă lungă şi sănătoasă, constituie cea de a treia trăsătură fundamentală a dezvoltării umane.

Dezvoltarea prin oameni şi pentru oameni pune în evidenţă cea de a patra dimensiune a dezvoltării umane: participarea sau şansele pe care le au oamenii de a participa la viaţa socială, de a fi protagoniştii acesteia. În zilele noastre, protagonismul ocupă un loc central în toate societăţile; aproape peste tot în lume mişcarea asociativă se înscrie în cadrul unui proces istoric. Oamenii simt că este imperios necesar să ia parte, nu în mod pasiv, la evenimentele şi procesele care le marchează existenţa şi destinul. O participare generalizată, la nivel local, naţional şi mondial, va avea un impact profund asupra tuturor aspectelor dezvoltării; ea poate să imprime o nouă dinamică procesului de dezvoltare, poate contura o societate reînnoită, mai echitabilă decât cea existentă şi centrată pe interesele fundamentale ale individului.

În spiritul conceptului de dezvoltare umană, forma cea mai profundă şi eficace de participare o constituie accesul la muncă şi remunerare, ceea ce înseamnă că un obiectiv prioritar al strategiilor de dezvoltare umană trebuie să îl reprezinte crearea de noi locuri de muncă, ameliorarea situaţiei locurilor de muncă existente, revizuirea conceptului de muncă şi de durată a muncii, extinderea conceptului de capital care, pe lângă capitalul fizic, financiar etc., să cuprindă în sine capitalul uman şi cel natural. Alocarea resurselor în cadrul noilor modele ale dezvoltării umane viabile trebuie să ţină seama, într-o mare măsură, de persoane şi de natură.

Dezvoltarea umană este, simultan, naţională şi internaţională. Viziunea globală (mondială) asupra dezvoltării omului reprezintă cea de-a cincia trăsătură a conceptului de dezvoltare umană viabilă. Ea demonstrează că, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, trebuie create noi modele şi concepte de dezvoltare, respectiv:

1. a) utilizarea de noi modele ale dezvoltării durabile, care să se articuleze în jurul trebuinţelor populaţiei, pentru a nu marginaliza grupuri sau indivizi şi a crea cadrul necesar pentru a investi în potenţialul uman;
2. b) elaborarea şi înfăptuirea unui nou concept de securitate, ca securitate a oamenilor (populaţiilor), nu numai a statelor, o securitate asigurată de dezvoltarea umană, nu a armelor, respectiv, o securitate alimentară, a locurilor de muncă şi a mediului, o securitate a alianţelor regionale economice şi pentru pace, nu militare;
3. c) înfăptuirea unui nou parteneriat între stat şi piaţă potrivit căruia populaţiile şi nu statul trebuie să orienteze piaţa. Pieţele trebuie să funcţioneze potrivit mecanismelor lor, dar împreună cu locuitorii, nu în afara acestora, să servească intereselor populaţiilor şi nu invers; ele nu trebuie să fie decât un mijloc în raport cu populaţia, aceasta din urmă fiind scopul, esenţa şi finalitatea dezvoltării sociale;
4. d) elaborarea de noi modele de gestiune, la nivel naţional şi mondial, pentru a întări rolul aspiraţiilor individuale şi de grup şi a slăbi rolul guvernelor şi al organismelor inter şi suprastatale; descentralizarea afacerilor publice naţionale şi internaţionale, concomitent cu încurajarea asociaţiilor populaţiilor şi organismelor neguvernamentale, pentru a permite o largă participare a populaţiilor la luarea deciziilor;
5. e) crearea de noi forme de cooperare internaţională, care să ţină seama în mod deosebit de nevoile reale ale populaţiilor şi mai puţin de interesele politice, ideologice şi militare ale statelor. Instituţiile internaţionale trebuie să asigure o mai bună integrare a diversităţii nivelurilor de dezvoltare umană, punând accent pe securitatea umană cuplată cu dezvoltarea durabilă. De asemenea, ajutorul pentru dezvoltare, va trebui să ţină seama de nivelul de sărăcie existent în ţările beneficiare, nu de posibilele alianţe politice, militare sau ideologice; el trebuie destinat problemelor social-umane: sănătate, învăţământ, securitate ecologică ş.a.

Îndreptând atenţia spre crearea unei noi societăţi, o societate a oamenilor pentru oameni, dezvoltarea umană cuplată cu dezvoltarea durabilă apare ca un concept generos. Fiind un concept cu o doză însemnată de altruism, dezvoltarea umană, se va constitui într-un proces naţional şi mondial de foarte lungă durată, în cadrul căruia unele din ideile sale generoase ar putea să fie folosite ca un văl ideologic ce camuflează tendinţa spre noi sfere de influenţă, spre noi forme nedemocratice în raporturile dintre state, care nu ţin seama de interesele fundamentale ale indivizilor şi populaţiilor sau, într-un caz fericit, le consideră un factor, dar nu cel principal, în cadrul “jocului” mondial contemporan.

O componentă a mediului creat de om este economia, adică ansamblul activităţilor economice pe care le declanşează oamenii pentru a produce bunurile economice de care au nevoie, care se află mereu într-o interdependenţă dinamică, unele cu altele, dar şi cu celelalte activităţi umane care se desfăşoară în societate (culturale, religioase, sociale etc.) şi care prin efectele lor, răspund, de asemenea, nevoilor de viaţă normală ale oamenilor.

În istoria societăţii omeneşti economia a fost teoretizată în raport de practica vieţii, sub diferite forme, fiecare dintre ele căpătând denumiri şi caracteristici specifice. Astfel, în tezaurul ştiinţei economice avem noţiunile de economie naturală, economie de schimb, economie de piaţă, economie concurenţială, economie monetară; economie de comandă (planificată centralizat), economie liberă, economie de servicii, economie a cunoaşterii, economie umană, etc.

Fiecare din aceste denumiri pe care ştiinţa economică le-a ­formulat, generalizând practica vieţii, răspunde unui sistem de criterii de natură economică. În esenţa lor, aceste criterii exprimă fie aspecte ale mecanismului de desfăşurare a vieţii economice – ca de exemplu schimbul, concurenţa, planificarea centralizată, moneda etc. – fie laturi, ale finalităţii procesului economic – producţia destinată consumului propriu (autoconsumului), sau producţia destinată pieţei etc. Fără să fie greşite, aceste interpretări ale economiei sunt construite după criterii parţiale, importante, dar care nu ţin seama de finalitatea socială unică a acţiunilor economice, adică tocmai de factorul ce le-a declanşat – nevoile oamenilor.

Din acest punct de vedere, apreciem că economia pe care o construiesc liber dar conştient oamenii nu trebuie să fie interpretată decât ca un ansamblu de activităţi economice care să servească omului, să răspundă, prin efectele eforturilor depuse, nevoilor de viaţă normală a acestora. O astfel de economie a fost, este şi va fi o economie umană, adică un ansamblu de activităţi economice interdependente ce generează efecte de natură umană.

Un efect de natură umană în domeniul activităţii economice trebuie să servească direct sau indirect vieţii fiecărui individ în parte şi colectivităţii în ansamblul ei, adică să asigure desfăşurarea normală a funcţiilor vieţii.

Acest gen de economie are în calitatea cunoaşterii puterea de a produce avuţie pe baze noi, folosind o resursă care nu numai că nu se epuizează în timp, dar poate şi genera şi regenera noi surse de cunoaştere. Această resursă poate fi folosită concomitent de oricine o deţine şi poate fi accesibilă şi celor slabi şi săraci, nu numai celor puternici.

Noul sistem de creare a avuţiei, prin denumirea de economie supra-simbolică, reprezintă un pas revoluţionar în activităţile pe care urmează să le întreprindă oamenii, care va purta cu el efectele celei mai puternice forţe a omului – capacitatea de a cunoaşte, înţelege şi inova. Un asemenea gen de economie, în care puterea de a crea avuţie şi profit se deplasează de la forţă şi bogăţie la cunoaştere, schimbă determinarea factorială a eficienţei acţiunii umane, subordonează cunoaşterii toate componentele procesului de producţie, transformându-l pe acesta într-un proces integrator, sintetic de funcţii, în care fiecare funcţie adaugă valoare, fără să mai poată funcţiona independent, izolat de celelalte.

Cunoaşterea va fi elementul cheie ce va permite integrarea crescândă a tuturor criteriilor pe care le concepe omul, economice, sociale, ecologice, în activitatea de creare a avuţiei şi, totodată, de asigurare a compatibilităţii lor în timp şi spaţiu, de reglare a acestui mecanism în raport de concordanţa care trebuie să existe între rezultatele obţinute şi exigenţele unei vieţi normale.

Dacă economia umană reprezintă un obiectiv final al vieţii şi activităţii economico-sociale pentru orice societate, realizarea ei presupune o Reformă integrală a strategiilor şi mecanismelor de dezvoltare pentru fiecare ţară în parte şi pentru problemele globale ale economiei mondiale care necesită mari eforturi umane. Având în vedere însă complexitatea acestei transformări nemaiîntâlnite până acum, este necesar, pentru realizarea ei, să se îmbine planificarea strategică a reformei din economie cu folosirea pârghiilor economico-financiare ale pieţei concurenţiale, în cadrul a trei orizonturi de timp: scurt, mijlociu şi lung, astfel încât paşii transformărilor în viaţă şi în activitatea economico-socială să fie siguri şi durabili, menţinându-se costurile sociale ale tranziţiei în limita suportabilităţii umane. Fiindcă dacă nu se ţine seama de gradul de suportabilitate a costurilor sociale, există riscul să se compromită şansa pe care istoria o oferă poporului român de a-şi construi societatea pe care o doreşte şi care corespunde tendinţei dominante a tranziţiei omenirii către dezvoltarea durabilă, viabilă, care nu poate să fie decât dezvoltarea umană.